De ce mi-a atras atentia poezia aceasta?…

Puii de vultur nu-s veniţi pe lume

Să şadă-n cuiburi moi, în înălţimi,

Cand aripi largi lor le-au crescut anume

Să ia în piept albastre inaltimi.

Cu ciocurile-ades se iau la harţă,

Se-ncurcă-n aripi printr-un ungher…

De la un timp culcuşu-i ca o scoarţă

Şi-n cuibul lor tot mai strânşi se simt, stingheri.

Văd cum ai lor se sprijinesc pe aer

Sfidând ameţitoare înălţimi.

Şi nu se-aude-n largul ‘nalt un vaier,

Plutesc in slava cerului sublim.

*******

Şi voi, care sunteţi creaţi pentru plutire,

Sunteţi creaţi pentru înaltul zbor!

Ieşiţi din cuib, încredeţi-vă-n fire

Daţi drumul zborului înălţător!

*******

Şi-ncep atunci părinţii să dea roate,

Iar cuibul unde puii lenevesc

Începe să se clatine-ntr-o parte

Şi puii simt atunci că ameţesc.

Şi când de sub picioare cuibul zboară,

Şi puii parcă-n gol se prăbuşesc,

Două aripi imense se-aprind în aer

Şi puii-n înălţimi călătoresc.

Timid desfac aripi în evantaie

Şi instinctiv din ele puii bat.

Şi nici nu ştiu că stau şi ei pe aer

Că vulturii de ei s-au depărtat…

Când înţeleg miracolul plutirii,

Al zborului în aerul înalt

Ei slobozesc un chiot împlinirii

Şi prind să ia-nălţimile cu-asalt.

*******

Şi noi suntem creaţi spre-o altă viaţă!

Vrăjmaşi ne sunt culcuşurile moi…

Când, într-o zi, cu ochi spălaţi de ceaţă

Vedea-vom cuibul că se va clătina sub noi.

Nimic mai sigur nu-i decât tăria

În care-am fost meniţi ca să plutim.

Acolo, sus, începe veşnicia

Spre care-am fost creaţi să vieţuim!

Avem în noi aripa avântată,

Prin ea avem şi dorul de avânt.

Să ne încredem zborului când, iată,

Culcuşul de ţărână-i tot mai strâmt.

Va veni cândva o dimineaţă

Când toţi cei ce ne-am întrecut la zbor

Vom fi chemaţi de dincolo de ceaţă

Să ne luăm zborul cel hotărâtor.

Ca vulturii deprinşi de cuiburi strâmte

Mânaţi de aripi sus, mereu mai sus,

Vom fi atraşi şi noi spre spaţii sfinte

Când se va arăta pe nori Isus.

(Autor necunoscut)