„Căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate lucrurile”(1 Ioan 3:20b).


„Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:16a).

Aveam 10 ani, dar îmi aduc aminte acele zile destul de bine. Două zile la rând îmi fusese foarte rău. Nu ştiam de ce.

Mama, asistent medical, ştia ceva, dar mi-a spus doar că mergem la spital (ea îmi luase însă şi pijamalele, fără să ştiu). Bineînţeles, diagnosticul a fost cel la care s-a aşteptat mama: apendicită acută. Doctorul a spus că ziua următoare intru la operaţie. Am rămas peste noapte la spital, iar dimineaţa, la prima oră, am fost dusă într-o sală unde mi s-a administrat un anestezic, apoi mi s-a făcut acea injecţie dureroasă în coloană. Am început să nu mai simt mare lucru, aşa că m-am întins pe masa de operaţie. Nu mai ştiu cât a durat operaţia, dar am fost conştientă (anestezie parţială), simţeam că trupul meu pierde ceva (deşi atunci nu mă durea nimic), dar mai simţeam şi mâna mamei care îmi ştergea transpiraţia de pe frunte (lucrase mulţi ani la secţia Reanimare şi doctorii i-au dat voie să vină cu mine în sală). Se uita la mine, mă încuraja şi îmi spunea ceva de genul: „Nu mai e mult! Apoi să vezi că nu îţi va mai fi rău din cauza asta. Suferi acum puţin ca să nu suferi mai târziu mai mult”. Aşa de bine îmi făcea mângâierea mamei! Ea ştia că mă doare, dar ştia, de asemenea, că îmi va fi bine mai apoi.

A durat ceva timp să îmi revin din anestezie şi am început să simt durerea. Mi-au fost administrate calmante şi perfuzii, oameni dragi mi-au fost alături. Acum o consider o banală operaţie (alţii au trecut prin altele mult mai complicate), dar a trebuit să trec prin ea ca să nu mai am dureri de acest gen şi ca trupul meu să funcţioneze normal.

Am crescut de-atunci, am mai făcut şi alte incizii şi excizii, dar am trecut şi prin operaţii ale sufletului. Unele mai dureroase, altele mai puţin. De fiecare dată a trebuit să fiu „operată” pentru că era ceva ce „durea” în mine, ceva ce nu mai funcţiona cum trebuie. Medicul ştia mai bine. El mi-a făcut „injecţiile” ca să mă „anestezieze”(să nu simt pe moment), să poată El lucra, şi tot El mi-a şters „broboanele de transpiraţie” din timpul „operaţiei”. Domnul ştia că intervenţia este spre binele meu, şi chiar dacă uneori mă refac mai greu, El îmi dă „calmante” şi „perfuzii” prin Cuvântul Lui, familie, prieteni ce îmi sunt alături şi îmi spun că nu voi fi totdeauna aşa, că mă voi face bine.

Mulţumesc Tată, Medicul meu, că din dragoste mă treci şi prin „operaţii”! Tu cunoşti toate lucrurile! Vreau să rămân în îndurarea Ta! 15.03.08