“Într-un război, căzuse prizo­nier fiul regelui. Împăratul care l-a luat prizonier i-a spus:

-Mergi prin cetatea aceasta cu un vas plin de apă, din care să nu cadă nici o picătură; îndată ce va cădea o picătura jos, şi capul tău va cădea!

După înfăţişare, prizonierul arăta că este cineva. S-a gândit: Ce va spune lumea? Dar ce nu face omul ca să-şi recapete libertatea?

I-au dat deci un vas plin cu apă, ca să-l ducă prin cetate. L-a adus înapoi fără să fi vărsat o picătură din el.

Atunci Împăratul, care ştia că prizonierului o să-i fie ruşine de lume, fiind fiu de rege, l-a întrebat:

-Şi ce a spus lumea? Se uitau toţi la tine? Ce vorbeau intre ei?

-N-am văzut nimic, n-am auzit nimic.

-De ce?

-Ochii mi-au fost numai la vasul cu apă; aveam grijă să nu cadă vreo picătură din el. Nu ştiu ce a spus lumea, nu m-am uitat la ea ca să ştiu cum mă privea.

Întâmplarea aceasta trebuie să ne vorbească şi nouă. Este o robie să fim mereu apăsaţi de gândul: Ce va spune lumea? Dacă avem privirile îndreptate la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, nu ne va păsa dacă lumea ne va vorbi de rău sau dacă va râde de noi!”

Mulţumesc, Rebeca, pentru această ilustraţie!