Fiecare floare din parc avea ceva deosebit. Ceva ce atrăgea deopotrivă albinele, fluturii, gândacii, dar şi copiii.

Fel de fel de flori. Fel de fel de copii.

O margaretă, micuţă, plină de prospeţime, se bucura aşa de mult de soarele verii. Îi erau alături panseluţe, flori de nu-mă-uita, dar şi trandafiri superbi! Şi multe alte flori ale căror nume nu le învăţase încă. Nu era perfectă, dar era mulţumită aşa cum era.

Un copil zglobiu intrase în parc. Se minuna de mulţimea florilor, de culorile lor. L-a atras micuţa margaretă. Îi plăcea. Copilul a vrut să o vadă mai atent. S-a gândit că ar fi interesant să păstreze şi el o petală. A rupt-o, dar la scurt timp a pierdut-o. Găsise alte flori mai interesante.

Un alt copil a văzut un fluture superb care se aşezase pe corola margaretei. S-a uitat mai atent la floare să vadă ce e aşa deosebit la ea de a venit fluturele. „Da, ar fi bine să păstrez o petală”, şi-a zis ştrengarul. Şi a păstrat-o. Pentru scurt timp însă.

Se părea că acelaşi lucru se întâmpla multor flori de acolo… Deşi la intrarea în parc era scris cu litere mari: „Vă rugăm, nu rupeţi petalele!”.

Sunt când copil, când floare…

Ce “petale” am rupt în ultimul timp? Ce “petale” mi-au fost rupte în ultimul timp?

O, dacă aş ţine cont de îndemnul scris de Domnul în inima mea şi în Cuvântul Lui de a nu rupe “petalele”…

some relvbffb