Bucuria nu poate fi explicată. Uneori, cel puţin…

 

Bucuria naşterii Mântuitorului nostru e una măreaţa! Cum poate un Dumnezeu aşa sfânt, aşa necuprins sa se coboare la noi? Asta da iubire!

 

Bucurie e pentru noi azi, când ştim planul de mântuire al Domnului, când ştim cum s-au întâmplat lucrurile. Aseara însă mă gândeam ce fel de bucurie să fi fost aceasta pentru Maria şi Iosif.

 

Maria, tânără deosebită, cu ce gânduri te-ai preocupat tu când ştiai că în zilele ce urmau moartea era iminentă pentru tine? Oare vedeai deja pe cei apropiaţi ducându-te în piaţă şi aruncând morman de pietre asupra ta? Şi totuşi, ştiind că Domnul ţi-a vorbit, aşa de simplu ai acceptat: „Iată roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” (Luca 1:38).

 

Ce gânduri ţi-au trecut oare, Iosif, prin cap, când ştiai că cea pe care o iubeai aşa de mult, era într-o situaţie tare ciudată? Cum adică să fie însărcinată? N-au ajuns nici să se căsătorească… Şi totuşi, după ce aude Cuvântul Domnului, Iosif nici nu aşteaptă mult: „Când s-a trezit Iosif din somn, a făcut cum îi poruncise îngerul Domnului” (Matei 1:24).  

 

Domnul caută şi azi oameni cu inima deschisă pentru a-L asculta! Atunci e adevărata bucurie. Domnul ţine în mână mersul istoriei. Chiar dacă acest mers pare uneori atât de ieşit din comun…

 

Sunt eu gata să Îl ascult şi să spun: „Facă-se voia Ta”? Eşti tu?

 

Doamne Isus, vreau să rămân în îndurarea Ta! Nu sunt Maria, dar m-ai ales să fiu copilul Tău! Tu eşti adevărata binecuvântare, indiferent de situaţii!

 

 

 

 

 

 

 

 

cele-5-limbaje-ale-scuzelor_gchapman-mare

patrat,exm

Dimineaţă în Bucureşti. Ceasul deşteptător nu ştie să sune mai târziu de 7 în cursul săptămânii, iar în week-end nu poate trece de 8 fără să se afirme. Mic dejun în grabă şi fuga la lucru. Trafic… un subiect sensibil pentru cei din capitală. Ce bine de cei care lucrează aproape de casă! La locul de muncă, ritmul bucureştean nu poate fi întrerupt. Alergare şi iar alergare, fie pe străzi, fie de la un birou la altul, fie de la un fişier la altul, fie de la o linie telefonică la alta…. Ritmul secolului 21, cu specificaţia: în Bucureşti.

Odată încheiat programul de lucru, nu pot fi neglijate alte studii, care, pentru accesibilitate, sunt seara. Din nou trafic sau aglomeraţie în mijloacele de transport…

De la cursuri, alergare acasă… După o cină care trebuie să suplinească şi prânzul, nu se stă deloc până aproape de miezul nopţii…

Şi aşa în fiecare zi…

„Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu sunt Domnul. Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ”. Psalmul 46:10

Dimineaţă în Răsărit. Un grup de înţelepţi ai acelor vremuri s-a trezit cu dorinţa fierbinte de a alerga. Au făcut provizii pentru călătorie. Mijloacele de transport permiteau aerisirea constantă. Călătoria avea să fie foarte lungă pe cămile. Ritmul depindea de cămile, vreme, o stea. Ritmul primului secol…

Călătoria durează… Fel şi fel de obstacole, iar când ajung la palatul din Ierusalim, se pare că nu găsesc ce căutau. O stea, aceeaşi stea, continuă să-i îndrume în ciuda circumstanţelor. Stea ce îi conduce spre PRINŢUL TIMPULUI, REGELE UNIVERSULUI. Inimile le sunt umplute de bucurie (Matei 2:10-11). Se închină Lui şi Îi dăruiesc ce puseseră deoparte pentru El (Matei 2:11).

Secolul 21… Secolul1…

Acelaşi Dumnezeu Care doreşte închinarea noastră. Închinarea, şi nu alergarea, ne umple inimile de bucurie! Noi, oamenii, suntem creaţi pentru a trăi viaţa în adevăratul ritm de bucurie!

Sunt multe de făcut… Dar cât de bine sunt făcute şi cu ce motivaţie?

Oare pentru a-L cunoaşte mai mult pe Domnul Isus şi pentru a I ne închina?

 

OrgtimpHCtrad,mst,copBV,rad.etc. ?

 

Astăzi a fost una din zilele ce merită detaliate! De mult timp aşteptam această clipă! Auzisem de la suratele cu care împart compartimentul că e aşa interesant când o mână te ia şi te foloseşte.

Azi am fost aleasă. O mână caldă, delicată, m-a luat cu drag şi, cât ai clipi, m-am trezit că susţineam câteva coli de hârtie, dar nu albe. O, ce bine să te simţi folositoare! Să ştii că susţii un document important care urmează a fi trimis altor oameni importanţi! Ce mai, m-am simţit importantă! Eu, o mică agrafă, să fiu de folos…

agrafa

Apoi, am avut impresia că sunt smulsă din acel loc. Nu mai era nevoie de mine acolo, se pare. Am văzut că acele foi sunt aduse laolaltă de o capsă. Eu am fost luată şi folosită pentru alte foi. Oricum, să ai o aşa onoare de a fi în mâinile acelea deosebite. M-am bucurat că am fost utilă şi în altă parte!

Şi tot aşa toată ziua.

Câteodată, când eram desprinsă de coli şi lăsată pe birou, aveam impresia că nu sunt bună de nimic, că nu îmi îndeplinesc menirea: aceea de a fi o adevărată agrafă, de a susţine foi. Dar asta nu se întâmpla prea des. Azi chiar nu am avut timp să mă plictisesc.

Nu suntem noi oare mult mai mult decât o agrafă de birou? Nu suntem noi oameni aşezaţi de Mâna caldă a Tatălui Ceresc să fim încurajare pentru cei din jur, să-i susţinem în rugăciune şi în orice mod posibil, cu claritatea că avem onoarea de a fi folosiţi în scopurile Domnului? Nu suntem noi „mutaţi” din loc în loc, printre oameni diferiţi, pentru a-i sluji?

De ce ne comportăm uneori mai rău decât agrafele ruginite?

1no08descvm

Nevoia de a fi încurajaţi. Nevoia de a încuraja. Da, nevoia de a încuraja. Cum spunea Mark Twain: „Cea mai bună metodă de a te îmbărbăta este de a îmbărbăta pe altul”.

Încurajare e atunci când cineva vede mai mult decât vezi tu şi-ţi comunică acest lucru pe înţelesul tău.

Ai simţit vreodată nevoia de încurajare?

Te-ai bucurat când ai fost încurajat/ă?

Cum te-ai simţit când ai încurajat pe alţii? Cum te-ai simţit când ai descurajat pe alţii?

Întrebări pe care mi le-am pus în ultimul timp…

Am dat peste un material legat de încurajare aici.

Am eşuat în a încuraja pe alţii… Am fost însă copleşită de încurajarea Domnului în aceste zile:

 

„Fii tare şi tu, tot poporul din ţară, zice Domnul, şi lucraţi! Căci Eu sînt cu voi, zice Domnul oştirilor. Eu rămîn credincios legămîntului pe care l-am făcut cu voi, cînd aţi ieşit din Egipt, şi Duhul Meu este în mijlocul vostru; nu vă temeţi!” Hagai 2:4b-5

„Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentruca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” Evrei 4:15-16

Chiar că e numai îndurarea Ta, Domnul meu!

svmsjtlint

Lipsa de ştiinţă este o pagubă pentru cineva şi cine aleargă neghiobeşte înainte o nimereşte rău.

(Proverbe 19:2)

Cât de mult ne grăbim să facem un lucru, să luăm o decizie? Mai ales atunci când nu dispunem de multe cunoştinţe şi suntem presaţi de anumite împrejurări…

Cu ceva timp în urmă am participat la o întrunire deosebită pentru învăţătorii de copii. Au fost multe lucruri de foarte mare folos. Mi-a rămas în minte o idee însă: copiii sunt ca nişte săgeţi ce trebuie direcţionate.

Deşi adulţi, cei ce sunt copii ai Domnului sunt săgeţi în mâna Lui. Ţinta Lui pentru aceştia e să ajungă să-L cunoască pe El. Până vom fi cu Domnul în cer, El are pregătite pentru noi diferite ţinte.

De multe ori, ca şi tineri, încercăm să ne târguim cu Dumnezeu să schimbe traiectoria doar puţin, într-o direcţie unde ni s-ar părea nouă mai bine. Nu ne dăm seama că, în bătaie lungă, nu se mai atinge ţinta dorită. Poate ajungem tot pe panoul ţintei, dar nu în locul avut în vedere de Dumnezeu. Se poate însă ca nici măcar să nu atingem ţinta.

Anumite dorinţe ale noastre, ale tinerilor, sunt bune. Suntem plini de entuziasm (unii mai mult, alţii mai puţin). Fără cunoştinţă însă, în grabă, ne putem îndrepta pe căi greşite. Păcatul este, de fapt, şi o ratare a ţintei. Nu pot să nu mă gândesc la o imagine surprinsă de John Bunyan în „Pilgrim’s Progress”: îndepărtarea de la cărare poate duce spre castelul uriaşului Deznădejde.

Un lucru bun, lăsat de Dumnezeu (personal, consider ca fiind a doua mare decizie după cea de a-L urma pe Domnul Isus) este căsătoria. Fără cunoştinţe, datorită grabei, au fost familii care şi-au creat un castel în căminul lor, dar unul al deznădejdii. Adesea, după ce facem paşi greşiţi şi ni se întâmplă ceva, avem tendinţa să Îl acuzăm pe Dumnezeu. Singura speranţă de a ieşi din închisoarea disperării e recunoaşterea ratării ţintei şi folosirea cheii promisiunilor lui Dumnezeu.

Da, în mijlocul întunericului acestei lumi grăbite, unde cunoştinţa niciodată nu va fi suficientă, „celui neprihănit îi răsare o lumină în întuneric” Ps. 112:4.

Hristos, Cel interesat de toate aspectele vieţii unei „săgeţi buclucaşe”, este Lumina lumii!

 

intr egm, rel v.b., filmacsfam.,sitfammd

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.