Pe 20 aprilie 2008 am fost la botezul Cristianei. Astăzi am citit mărturia ei scrisă şi, deşi îmi povestise cum a lucrat Domnul în viaţa ei în timp, lacrimile iar s-au jucat în ochii mei. Hristos e minunat! Rândurile următoare au fost scrise chiar de Cristiana. Iată modul în care Domnul Isus a schimbat viaţa ei:
Povestea mea……..
Totul a început pe 8 iunie 1986, ziua naşterii mele, dintr-o mamă care la doar patru luni după aceasta a trecut în nefiinţă; tata s-a recăsătorit şi eu am fost crescută de familia nou formată, unde a mai venit pe lume încă o fată, sora mea.
Deşi sunt o persoană foarte comunicativă, nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre mine, de aceea mi-a fost greu să încep să mărturisesc în scris despre modul cum a lucrat Dumnezeu în viaţa mea. Dar am realizat că deşi este vorba de experienţa mea, totuşi nu eu sunt subiectul central al acestei mărturii. Aşa că vreau să îmi deschid sufletul şi să povestesc despre Domnul nostru minunat care a schimbat viaţa mea şi care prin harul Său a dat sens existenţei mele.
Copilăria mea a fost una aproape obişnuită: părinţii munceau pentru a ne întreţine şi noi trebuia să îi ascultăm. Am ştiut dintotdeauna că mama mea, de fapt, nu este mama mea adevărată, bunicii din partea mamei naturale au avut grijă să îmi reamintească mereu acest lucru. A fost foarte frustrant, pentru că eu nu puteam înţelege multe lucruri şi aceasta a afectat mult imaginea mea despre cine sunt eu.
În copilărie am avut primul contact cu Dumnezeu, pe lângă botezul pe care l-am primit după naştere, am mers destul de des cu bunica din partea tatălui la biserică. Îmi plăcea să merg şi am continuat să merg mult timp, chiar mă consideram foarte credincioasă, comparându-mă cu ceilalţi membrii din familie care mergeau doar o dată pe an la biserică. Adevărul e că mă amăgeam singură, dar cu toate acestea ştiu că mi-am pus de multe ori întrebări cu privire la Dumnezeu, simţeam în inima mea că trebuie să fie mai mult de cât o simplă ceremonie duminica şi în zilele de sărbătoare.
În anii adolescenţei, când m-am confruntat cu cele mai mari crize de personalitate de până atunci, am renunţat pentru o perioadă să mă mai interesez de Dumnezeu, mergeam acum ocazional la biserică pentru că aveam deja alte preocupări. Vroiam să fiu şi eu ca fetele de vârsta mea, să fiu remarcată, să am un prieten. Mi se părea că dacă ai o relaţie dai dovadă de maturitate, eşti deja stăpân pe tine şi cel mai important eşti fericit, în sfârşit poţi găsi fericirea alături de cineva care să te înţeleagă aşa cum ai tăi nu o vor putea face niciodată. Aşa că de-a lungul unei perioade de 2, 3 ani am cochetat cu câţiva băieţi până când cu puţin timp înainte de a împlini 18 ani, am intrat într-o relaţie care nu avea să se mai termine după părerea mea. Ne înţelegeam bine şi amândoi credeam că ne-am găsit jumătatea iar următorul pas pe care îl vom face, după terminarea facultăţii, va fi să ne căsătorim. Dar Dumnezeu avea alte planuri pentru noi………………………………………….
După 1 an de relaţie, am mers împreună la facultate în Bucureşti, unde la sfârşitul primului an de facultate, eu am întâlnit o misionară care mi-a vorbit despre Dumnezeu într-un mod nou, diferit de ce auzisem până atunci. Ştiam deja că sunt păcătoasă, că am greşit mult în faţa lui Dumnezeu şi că prin faptele mele nu am cum să mă recompensez vreodată dar atunci am aflat şi soluţia. Am aflat că numai prin Domnul Isus, care a murit pentru păcatele mele, eu pot să am intrarea liberă la Tatăl. Trebuia doar să cred în El şi harul Lui mă transformă într-un copil al Său. Era prea simplu ca să fie doar atât, chiar nu îmi venea să cred, parcă nu se putea ca Dumnezeu să ne ceară doar să credem în Fiul Său.
Cu timpul am văzut că deşi mesajul era foarte simplu, putând fi înţeles de oricine, să pui în aplicare este foarte greu şi dacă nu este Dumnezeu cu tine să te înveţe cu siguranţa vei da greş.
M-am rugat totuşi să îl primesc pe Isus în inima mea şi am schimbat date de contact cu acea misionară care la începutul celui de-al doilea an de facultate m-a căutat din nou şi aşa am început împreună un studiu biblic. Abia de atunci, când am început să studiez din Scriptură, Cuvântul viu şi adevărat al lui Dumnezeu, am început să înţeleg cine este El cu adevărat şi ce vrea de la mine.
În acest timp am fost invitată într-o biserică baptistă unde am înţeles pentru prima dată foarte clar mesajul unei predici, mi-au plăcut şi cântările, a fost o nouă experienţă care mă bucura dar în acelaşi timp mă înspăimânta având sentimentul de trădare, ştiind că ceea ce fac nu este pe placul familiei şi al prietenului meu. Dar cu toate acestea, am continuat să merg pe furiş câteva luni, timp în care mă schimbam pe zi ce trecea. Studiile biblice şi predicile de la biserică mă făceau tot mai mult conştientă că Dumnezeu este un Dumnezeu real, care mă caută şi Căruia trebuia să îi răspund afirmativ la chemare dacă vreau cu adevărat să am o viaţă împlinită. Am fost foarte cercetată de versetul 39 din Matei 10, unde Domnul Isus spune: „Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va câştiga.”, ştiam că trebuie să renunţ la viaţa actuală ca să pot să trăiesc cu adevărat, pentru că doar în Hristos este viaţă.
Dar m-am întors cu adevărat la Dumnezeu abia în februarie 2007, în urma unei tabere creştine, când am înţeles foarte bine că trebuie să fac o alegere radicală şi dacă vreau să trăiesc pentru Dumnezeu va trebui să o rup definitiv cu păcatul şi cel mai evident era faptul că trebuia să o rup cu relaţia în care eram implicată. El nu era de acord cu faptul că eu mergeam la biserică, a încercat în multe feluri să mă determine să încetez, mă şantaja dar deşi a fost foarte greu, Domnul mi-a dat putere să rezist presiunilor şi chiar şi atunci când el a vorbit cu părinţii mei şi le-a povestit despre hotărârile mele, eu am rămas tare în El şi în final am primit biruinţă.
A fost o perioadă de mari încercări: ai mei nu înţelegeau ce se întâmplă cu mine, chiar dacă încercam să le explic nu vroiau să audă, se temeau pentru mine şi îi înţeleg pentru că era ceva necunoscut pentru ei dar pe care din start l-au perceput ca pe un lucru rău. Au crezut că am nevoie de ajutor specializat şi aşa mătuşa mea a stabilit o întâlnire cu un psiholog şi un preot în Bucureşti. Deşi nu îmi plăcuse întâlnirea cu preotul, având în vedere că a fost prezentă şi mătuşa mea, am hotărât să merg personal să vorbesc singură cu un preot fără să ştie nimeni. De acum ştiam că vreau să trăiesc pentru Dumnezeu numai că în biserica ortodoxă nu găseam împlinirea, şi fiindcă mă gândeam că nu am căutat suficient am vrut să mai fac o ultimă încercare. Am mers astfel la o biserică din apropiere şi am căutat să vorbesc cu un preot dar care spre dezamăgirea mea mi-a spus că nu este de serviciu în ziua respectivă şi să vin în altă zi. Mă simţeam trădată, religia mea, în care mă născusem nu era capabilă de a mă ajuta în clipe grele, de a fi alături de mine.
Totuşi nu vroiam să îmi dezamăgesc părinţii, aş fi vrut să găsesc o cale de mijloc, strigam către Domnul dar parcă nici El nu vroia să mă ajute sau cel puţin nu în modul în care vroiam eu, mă simţeam obosită spiritual, am fost de multe ori respinsă mai ales de cei din familie, şi asta mă durea cel mai tare. Nu reuşeam nici să mă despart de prietenul meu, pur şi simplu el se încăpăţâna şi nu vroia să ne despărţim, încerca să mă convingă să renunţ la toată lupta asta pe care o port inutil, să îmi văd de viaţa mea alături de el şi să revin la normal. Abia în iunie, după ce din februarie tot încercam să rupem relaţia, a înţeles în sfârşit că nu am de gând să renunţ. A profitat în tot acest timp de momentele mele de slăbiciune şi de ezitare, chiar începusem să cred că Domnul nu vrea să ne despărţim pentru că prin mine el să ajungă să îl cunoască pe Dumnezeul adevărat. Dar după 5 luni în care a încercat să mă convingă, a decis că nu mai are rost să continuăm relaţia, poate că obosise.
Astfel s-a încheiat relaţia noastră după 3 ani de prietenie. Eu m-am rugat mult pentru el, dar Domnul nu a vrut ca el să se întoarcă la El, eu sper că deocamdată nu a vrut asta dar că într-o zi se va îndura şi de el. Nu am mai vorbit niciodată de atunci, a mai încercat de câteva ori să mă caute dar nu am vrut să vorbesc cu el, ştiam că va încerca din nou să mă convingă şi fiindcă nu mai vroiam să fiu amăgită am decis să fug de tot ce mă poate face să privesc înapoi.
În felul acesta s-a încheiat un capitol din viaţa mea, dar un sfârşit aduce întotdeauna un nou început: 20 aprilie 2008, ziua în care mărturisesc în apa botezului naşterea mea din nou, din apă şi din duh prin credinţa în Isus Hristos.
„Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos, şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.”
Filipeni 3:7-11
Indicatoarepedrum 
